Mănăstirea Bistrița, ctitorie a boierilor Craiovești (Barbu, Banul Craiovei și frații săi Pârvu vornicul, Danciu armașul și Radu postelnicul), a fost zidită între anii 1492-1494. Ea se află în satul Bistrița aparținând de comuna Costești din județul Vâlcea, pe pitoreasca vale a râului cu același nume. Prima atestare documentară a sa este un act din 16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul.

Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă la 1509. Un document al vremii specifică că Mihnea Vodă, care lupta împotriva Craioveștilor, "și mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriții din temelie o au risipit".

Este refăcută în timpul lui Neagoe Basarab între 1515 - 1519 tot de către boierii Craiovești.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei aduce de la Constantinopol cea mai de preț comoară a lăcașului, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc cu aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea banului față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, întradevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: "Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage". Se mai spune că la 1763 când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, este adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. În anul 1656 Constantin Voievod, donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște.

Se remarcă prezența lui "Mihai fugar" în toamna anului 1600, care cumpără „satul Costeștii moșnenesc” pe care-l dăruie mănăstirii.

Constantin Brâncoveanu donează mănăstirii un clopot , obiect de o inestimabilă valoare și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.

În urma cutremurului din anul 1810, lăcașul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846 - 1855 mănăstirea să fie rezidită.Fișier:ManastireaBistritaVL (28).jpg

Manastirea Cârnu

Cea mai veche asezare monahala pe Valea Buzaului, aflata pe culmea dealului Carnu, in satul Tega, comuna Panatau. Este ctitoria voievodului Mircea Ciobanu si a sotiei sale, Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rares. A fost construita la mijlocul secolului XVI, Matei Basarab a refacut-o in 1643, dupa 1990 s-a construit in jurul ei si complexul monahal. Soborul de maici si surori e condus de maica stareta Stavrofora Antonia Vrabie  iar preot duhovnic este parintele Dometian.

Picturile vechii biserici s-au pastrat pana astazi, dar au fost scrijelite de trecatorii vremurilor. Se spune ca in perioada in care a fost abandonata, biserica era folosita drept adapost pentru animale. Picturile asteapta sa fie restaurate. Catapeteasma bisericii dateaza din secolul  al XVI-lea.  Zidurile bisericii sunt foarte groase, odata intrati suntem inconjurati de un aer mistic si o liniste deplina. Un loc ideal pentru rugaciune si reculegere.Conform unei legende care circula pe net, se spune ca, in timpul unei invazii otomane, Doamna Chiajna, avand asupra sa documente secrete ale tarii, a stat ascunsa in turla bisericii; fiind nevoita sa stea ghemuita in spatiul foarte ingust dintre peretii turlei, cu nasul lipit de perete, Doamnei Chiajna i s-ar fi turtit nasul, devenind carn; de la aceasta intamplare, i s-ar fi atribuit si sfantului lacas numele de “Carnu”.

Mănăstirea Văratec este o mănăstire ortodoxă de maici din România, situată într-o poiană de la poalele munților, în satul Văratec din comuna Agapia (județul Neamț), la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț și la 40 km de municipiul Piatra-Neamț. Este cea mai mare mănăstire de maici din România, aici viețuind peste 400 maici. [1]

Mănăstirea a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. În această lucrare, maica Olimpiada a fost sfătuită și îndrumată de Paisie Velicicovschi, starețul Mănăstirii Neamț. Trecută sub administrarea Mănăstirii Agapia din apropiere, Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839.

Ziduri masive din piatră închid o incintă unde se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (biserica principală), stăreția și clădirile administrative (aflate în clădirile de pe latura nordică a incintei) și Muzeul mănăstirii, unde fusese anterior Atelierul "Regina Maria" (aflat în clădirea de pe latura sudică). Incinta monahală este înconjurată de satul mănăstiresc, alcătuit din casele tradiționale țărănești unde locuiesc maicile și care se înșiră pe ulițe înguste.

Fondarea Mănăstirii Văratec este legată de numele Bălașei Herescu (1757-1842), fiica preotului Mihail de la Biserica "Sf. Nicolae Domnesc" din Iași. Aceasta viețuia ca rasoforă în Schitul Topolița din apropiere, cu numele de sora Olimpiada. [3] Ea a dobândit mai multe terenuri în poiana Văratec, de la marele vistiernic Deleanu și de la pădurarul Ion Bălănoiu.

Sfătuită de starețul Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, care urmărea desființarea schiturilor mici de călugărițe aflate la marginea orașelor și satelor și concentrarea lor în câteva mănăstiri mai mari, izolate de lume, maica Olimpiada a întemeiat, între anii 1781-1785, o mică sihăstrie în poiana Văratec. În iunie 1785, Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif, au început construirea unei biserici de lemn cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Lângă biserică, s-au clădit și chilii în care s-au stabilit mai multe călugărițe, fondându-se astfel Schitul Văratec. [4]

 

Alături de maica Olimpiada, duhovnicul Iosif este considerat și el ca fondator al mănăstirii. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în localitatea Valea Jidanului din Transilvania, și a intrat de tânăr în viața monahală, devenind ucenic al renumitului monah Paisie Velicicovschi, încă de pe când acesta din urmă se afla la Mănăstirea Dragomirna. Părintele Iosif a decedat la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" de la Mănăstirea Văratec. [5]

În anul 1787, Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolița pentru a forma un așezământ monahal mai mare și mai bine organizat. Schitul Topolița, înființat cu peste 250 ani în urmă, era așezat în mijlocul satului Topolița. Prin unirea celor două schituri, călugărițele de la Topolița s-au mutat la Văratec. În anul următor, au venit aici și maicile de la Schitul Durău în frunte cu stareța Nazaria, care a fost întărită ca stareță a Schitului Văratec. Schimonahia Nazaria a condus soborul mănăstirii în perioada 1788-1814, fiind ajutată de duhovnicul Iosif.

În anul 1803, dorind să înființeze un Seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia, care a devenit mănăstire de maici. Printr-o hotărâre a mitropolitului din 10 iulie 1803, semnată și de boierii din Divanul domnesc, Schitul Văratec a fost unit cu Mănăstirea Agapia, dar pentru scurtă vreme. [6]

Printr-un alt decret mitropolitan din 23 septembrie 1803, în cele două mănăstiri a fost înființată o școală monahală de meserii și de cultură generală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. Mitropolitul a mutat aici și călugărițele din următoarele trei schituri: Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din Ținutul Neamț. Numărul călugărițelor de la Văratec a crescut mult. Astfel, la 26 septembrie 1811, viețuiau la Văratec 273 călugărițe, dintre care 197 maici și 76 surori de ascultare. Acestea erau împărțite astfel după originea socială: 33 fiice de boieri, 59 fiice de negustori, 105 fiice de țărani, 23 fiice de mazili, 51 fiice de preoți, o fiică de dascăl, una de mocan și una de altă lege. [7]

Ca urmare a creșterii numărului de monahii, biserica de lemn a devenit neîncăpătoare. Astfel, în anul 1808, stareța Nazaria (1788-1814) a început construcția unei biserici de piatră, care a fost finalizată și s-a sfințit în 1812. Lăcașul de cult a fost pictat în anul 1841, după care a fost resfințit de către mitropolitul Veniamin Costachi, atunci fiind amplasată și o pisanie.

Biserica "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită din piatră de râu și cărămidă. Ea are un plan dreptunghiular, fără abside laterale și cu absida altarului semicirculară. Edificiul este susținut de patru contraforturi scunde. Sub streașină, biserica este înconjurată de un brâu de ocnițe oarbe. Pe acoperiș se află două turle de zid (pe naos și pronaos) de formă semicirculară, sprijinite pe baze poligonale înalte. Intrarea în biserică se face prin două uși aflate pe laturile de nord și de sud ale pridvorului și adăpostite de două pridvorașe mici cu acoperiș în formă de bulb, precum și printr-o ușă în peretele diaconiconului (de pe latura sudică a bisericii).

Interiorul este împărțit în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului se află o tainiță, unde se păstrau odoarele de preț ale mănăstirii. Între pronaos și naos se află doi pilaștri masivi cu capiteluri în stil ionic. [14] În părțile laterale ale naosului sunt scobite abside laterale în grosimea zidurilor.

Mănăstirea Agapia (denumită și Mănăstirea Agapia Nouă pentru diferențiere de Schitul Agapia Veche) este o mănăstire ortodoxă de maici din România, situată pe valea pârâului Agapia, la o distanță de 9 km de orașul Târgu Neamț. Ea se află amplasată în mijlocul unei păduri aflată la o distanță de 3 km de satul Agapia (județul Neamț). Este una dintre cele mai mari mănăstiri de maici din România, având 300-400 maici și aflându-se pe locul doi ca populație după Mănăstirea Văratec. [1]

Mănăstirea a fost construită între anii 1641-1643. Arhitectura bisericii nu are un stil specific. Ceea ce conferă o deosebită valoare acestui monument sunt frescele pictate de Nicolae Grigorescu în perioada 1858-1861.

În pereții laterali ai bisericii, din pridvorul inițial (astăzi aflat în pronaos) se află o nișă cu ancadramente din piatră sculptată, unde au fost descoperite mormintele ctitorilor: hatmanul Gavriil Coci, soția sa Liliana și fiica lor Safta. Ulterior, în acest mormânt au fost depuse osemintele arhiepiscopului Ghedeon și ale schimonahiei Elisabeta Costachi (stareța mănăstirii și sora mitropolitului Veniamin Costachi).

Deasupra nișei se află o inscripție în limba română cu caractere chirilice cu următorul text:

„Pentru păstrarea și pomenirea rămășiților a fundatorilor sf lacașului acesta: hatmanu Gavriil frate lui Vasile Vodă și a soții sale cneghina Liana și Safta fiica lor cum și a fericiților ctitori arhiepiscop Gedeoan, Iștian și soția sa Mariia și a stariților sf lacaș: Elisaveta shimonahiia Kostake, sora mitropolitului V.K. și Sevastia shimonahia sau făcut acest mormănt cu ocazia reparații bisericii. Tot aici se odihnești și roaba lui Dmn: shim Epraxia: star. împreună cu a ei soră shim. Fevronia Buzni. Anul 1859.”

Biserica are fațade în stil neoclasic spoite cu var alb. Peretele vestic este delimitat longitudinal de doi pilaștri corintici, având la partea superioară un fronton cu arcaturi în plăci de ghips cu motive florale. Sub arcaturi se află dispuse o fereastră în formă de rozetă și două ferestre largi cu decorații de factură neoclasică. [7] Zidurile sunt susținute de trei contraforturi, doi în dreptul naosului (unul pe latura sudică și unul pe latura nordică) și un picior de contrafort în axul absidei altarului.

Manastirea Barbu, cu obste de maici, este situata la 30 km vest de Buzau si face parte din salba celor 20 de manastiri de pe valea Niscovului.
Ctitorita in anul 1632 de vel-comisul Radu Mihalcea de la curtea lui Matei Basarab, zidirea actualei biserici si a chiliilor incepe in 1662 cu cheltuiala si osteneala jupanului Barbu Badeanu si se sfirseste in 1669, precum arata Pisania situata pe zidul exterior din dreapta pronaosului. Imprejmuita cu ziduri si turnuri de aparare, a fost si loc de refugiu in vremuri de restriste.
Pana la secularizare a fost manastire de calugari, apoi a devenit biserica de parohie pentru crestinii din satul Lecuiesti.
In 1871 episcopul Dionisie aduce aici 30 de maici din schitul Sf. Gheorghe Boziorul, ctitorie din sec. XVI, care se surpase din cauza izvoarelor.
In amintirea evenimentului se afla in biserica icoana Sf. Gheorghe si biserica are pe acest sfant ca al doilea hram.
Initial biserica a avut forma de corabie. Azi se mai pastreaza din cea veche Altarul si peretii naosului.
Forma este de cruce cu absidele din naos putin adanci si largi.
Are o turla mare pe naos si doua turle pe pronaos, in dreapta si in stanga.
Pridvorul mic, cu plafonul pictat, este sustinut de doua coloane din piatra, usa de la intrarea in pronaos este dubla, din lemn cu geamuri in partea superioara.
Deasupra usii sunt pictati pe zid sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, hramul bisericii.
Soclul inalt de 90 cm este din bolovani de piatra.
Peretii exteriori sunt simpli, varuiti in culoarea galben- oranj.
In 1981 au inceput lucrari de consolidare care s-au terminat in 1994 cand s-a sfiintit.
Clopotnita din fata manastirii este din zid in partea inferioara si din scandura in partea superioara si este acoperita cu tabla. Mai are doua clopote din cele patru avute initial.
Din pictura veche nu se mai pastreaza nimic. Pictura actuala s-a realizat in 1895-1896 de pictorul Nicoleanu si renovata in 1931 de Nicolae Solescu din Buzau. Tot atunci s-au renovat staretia din dreapta bisericii si chiliile din stanga  si s-au construit  in spatele bisericii  20 de case pentru maici.
In 1959 cele 100 de maici au fost alungate de regimul comunist, casele au fost daramate, terenul dat taranilor si biserica transformata in biserica de mir pentru parohia din Tisau.
Dupa 1989 manastirea a fost reactivata si cu osteneala P C maicii starete Macrina Munteanu s-au construit cladirile necesare celor sase vietuitoare si un paraclis care a fost pictat de arhidiaconul Gabriel Sibiescu.
(dupa "Mitropolia Munteniei si Dobrogei" de Vasile Dumitrache Floresti si "Drumuri spre manastiri" de Mihai Vlasie)

Mânăstirea Voroneț este situată în satul cu același nume, la 36 km de Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai patru luni și jumătate ceea ce constituie un record pentru acea vreme.

Legenda “originii” bisericii unește pe vecie două mari personalități în destinul nostru național: ctitorul mănăstirii Ștefan cel Mare și cuviosul părinte Daniil, primul stareț al mănăstirii, unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru și duhovnic vestit.O sfântă candelă aprinsă veghează mormântul Sfântului Daniil Sihastru de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de: dimineață, după-amiază, și de la miezul nopții.

Viata monahală s-a întrerupt in anul 1785 dupa anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic și s-a reluat în anul 1991, de data aceasta cu obște de călugărițe sub stareția Stavroforei Irina Pântescu. [1]

De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugirea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare stralucire.

Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos).

Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă a Judecații de Apoi, este alcatuită compozițional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc - având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântarește faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.

Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită "Ierusalimul Neamului Românesc" (M.Eminescu).

Mănăstirea se află la 33 km de orașul Rădăuți, în nordul Moldovei.

Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc

Potrivit vechilor cronici moldovenești, zidirea mănăstirii, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 și s-a terminat în 1469. Incinta, turnul de la intrare și fortificațiile au fost terminate în 1481. Biserica fiind devastată de oștile lui Timuș Hmelnițki, lucrările de reconstruire au fost începute de voievodul Gheorghe Ștefan (1653-1658) în 1654 și terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija (1661-1665), în 1662. Mănăstirea a fost restaurată între anii 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902, cînd s-a refăcut acoperișul după planurile arhitectului Karl Romstorfer, și, mai recent, în perioada 1961-1975.

Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub arcul boltit al unui turn compus din parter și etaj, pe a cărui fațadă estică se află stema Moldovei datată 1471. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță, despre aceasta dând mărturie și stema de pe fațada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, această construcție se numește „Turnul Eminescu“. Tot pe latura de est este situat și Turnul clopotniței construit în anul 1882.Paraclisul mănăstirii, așezat în partea vestică a incintei, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, este construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniță deteriorat la marele cutremur din 1739. A fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spații. Paraclisul a fost pictat în tehnica "a fresco" în perioada 1980-1984 de artiștii-frați Mihail și Gavril Moroșan, stareț fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac. Pe latura sudică a incintei se află Casa Domnească ridicată între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi distrusă de habsburgi. Lucrările de reconstrucție au fost începute și supravegheate, în mare parte, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist pe timpul arhipăstoririi sale ca mitropolit al Moldovei. Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt locaș. Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură bizantine, gotice și renascentiste. Accesul în biserică se face prin cele două uși laterale ale pridvorului, încadrate cu portaluri de piatră. Ușa masivă prin care se trece din pridvor în pronaos are la partea superioară o pisanie care amintește de lucrările de reconstrucție ce au avut loc în timpul domniilor lui Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija. Din camera mormintelor (gropnița) trecerea către naos se face printre două coloane masive ce au înlocuit, în secolul XVII, peretele desparțitor specific liniei arhitectonice ștefaniene. La exterior biserica este încinsă cu un brâu răsucit în torsadă simbolizând Preasfânta Treime.

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din România situată în orașul Curtea de Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească.

Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii (1359).[1] Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Național de Artă din București. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 - 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, discipol al lui Eugène Viollet-le-Duc, care i-a adus și unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră fățuită și profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodița II, reluat ulterior și în alte construcții (mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.).

După documente și inscripții, ca și din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ținut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existența unui scaun Domnesc, și pe aceea a unei însemnate organizări bisericești. Astfel asociate, puterea statală și cea religioasă împodobesc valea Argeșului cu fapte de arme și locașuri de închinare, care-i păstrează intactă funcția ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgoviște.

Statuia lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş

Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul voievodal, de bună seamă că biserica înălțată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească.

Mănăstirea Sucevița este o mănăstire din România, situată la 18 km de Rădăuți (județul Suceava). Tradiția așează pe valea râului Sucevița, între dealuri, o biserică din lemn și o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea.

Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea domnitorului Petru Șchiopul.

Monumentul este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldovenești - îmbinare de elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporții, păstrează planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu pridvorul închis. Notă aparte fac celelalte două mici pridvoare deschise (stâlpi legați prin arcuri în acoladă) plasați mai târziu pe laturile de sud și de nord; prin excelență "muntenești", ele constituie un evident ecou al arhitecturii din Țara Românească. Se mențin firidele absidelor, chenarele gotice din piatră și ocnițele numai la turlă, inclusiv pe baza ei stelată. Incinta este un patrulater (100x104 m) de ziduri înalte (6 m) și groase (3 m) prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colț și unul cu paraclis peste gangul intrării (stema Moldovei); se mai află încăperi ale vechii case domnești și beciuri.

Arhitectura îmbină elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova. Pictura murală interioară și exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament.

Biserica Învierii de la Mănăstirea Sucevița a fost inclusă în siturile care fac parte din Patrimoniul Mondial

Mănăstirea Cozia, este o ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Este situată lângă Olt.

Paul de Alep în jurnalul călătoriei sale în Țara Românească între 21 august 1656 - 13 octombrie 1658 spunea despre Cozia:[1]

„În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară”.”

A fost construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă.

Este inaugurată la 18 mai 1388, prin hrisovul voevodului Mircea cel Batrân care spunea:

„...a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.”

Hrisovul este totodată și actul de atestare a localității Călimănești, județul Vâlcea, pe teritoriul căreia se află.

Pictura interioară este făcută între anii 1390 - 1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. De asemeni îi va da dreptul de exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari. Mănăstirea avea robi țigani care erau folosiți atât la exploatarea sării, cât și la spălarea nisipurilor aurifere de pe Olt și Valea lui Stan de pe Lotru.

La 28 martie 1415 printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân mănăstirii Cozia i se dăruiește vama de la Genune. Lăcașul a primit în continuare noi donații din partea diferiților domnitori care au urmat. Astfel, până la 1500 sunt date 16 asemenea hrisoave prin care domnitorii întăresc posesiunile sale.

De-a lungul timpului, mănăstirea va fi reparată și renovată de multe ori de domnitori ca Neagoe Basarab, Radu Paisie, Constantin Brâncoveanu. Ultima renovare și consolidare s-a făcut între 1 iulie 1958-1 ianuarie 1959 de către guvernul României la intervenția patriarhului de atunci, Justinian Marina.

De remarcat că în timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna care-i poartă numele, iarÎntre anii 1512 - 1521 s-a refăcut pictura. Constantin Brâncoveanu a construit la 1706 - 1707 pridvorul, în cunoscutul stil numit după numele său „brâncovenesc”. Istoria mănăstirii este strâns legată de istoria țării. În timpul ocupației austriece a Olteniei, mănăstirea a fost o fortăreață redutabilă în calea cotropitorilor.

Aici a slujit preotul Radu Șapcă, participant de seamă la revoluția burgheză de la 1848 din Țara Românească, numit curator civil prin decretul nr. 519 din 4 mai 1864 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Este de remarcat cuvântarea sa din 24 ianuarie 1866 cu prilejul aniversării Unirii:

Mănăstirea a cunoscut și momente neplăcute. Astfel, între 1879 - 1893 autoritățile o transformă în pușcărie, lucru ce-l face pe Mihai Eminescu să scrie un articol virulent în ziarul Timpul din 12 septembrie 1882:[2]

„Cozia, unde e îmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara - ce-a devenit aceasta? Pușcărie!”

 


Create your free website at Beep.com
 
The responsible person for the content of this web site is solely
the webmaster of this website, approachable via this form!